Greutatea lucrurilor nevăzute
Am purtat ani de zile un rucsac greu, plin de conserve si prea multe haine crezând că asa-i normal.
Asta până când trupul meu, mai înțelept decât mine, a capitulat.
Am avut nevoie de un chirurg, un bisturiu și trei luni în care să învăț cum să merg din nou – mai întâi pe holuri de spital, apoi pe poteci.
Cand m-am externat doctorul mi-a pus o mână pe umăr si mi-a zis: "De acum, mai mergi in drumetii doar cu o sticlă de apă. Altfel nu mai vezi nici muntele, nici orașul."
Eu am auzit altceva: "Poți să mergi ultra-ușor sau deloc."
Am ales să merg.
Asa ca mi-am luat un rucsac american cu eticheta „indestructibil”. După vreo mie si ceva de kilometri, pe o rapa prin Valea Cernei, mi-am dat seama ca nu-i chiar indestructibil. A fost scump ca iubirea de-o seară și fragil ca promisiunile de a doua dimineață.
Așa s-a născut primul Haikit. Nu din materiale, ci din întrebarea:
„Cât de departe poți merge când cari exact ce-ți trebuie?”
Acum, după mii de kilometri parcursi, eșecuri și victorii știu că un rucsac bun nu se măsoară doar în grame, ci în durabilitate și libertatea pe care ti-o ofera.
De aceea imbin cele mai bune materiale din lume cu răbdarea si obsesia pentru detalii – ca sa-ti ofer posibilitatea sa mergi atat de departe incat doar tu sa stii dacă fugi spre ceva sau de ceva.
Haikit e libertatea mea, transformată în echipamentul tău.
Ușor ca primul pas fără durere. Rezistent ca ultimul tău pas spre vârf.
Dacă vrei să știi cum se simte când rucsacul tău nu mai e un obiect în spinare, ci o prelungire a trupului tău – treci pe la atelier. Am cafea proaspătă și rucsaci pe care să-i testezi pe loc.
Dacă vrei să povestim despre vise care nu încap în rucsac, mă găsești când am semnal sau chef de povesti pe @CetateanulCarpatin